...acasa, patrie, limba...stim sa le iubim?

"cules" de pe Bookiseala: http://www.bookiseala.ro/cum-l-a-umilit-herta-muller-pe-gabriel-liiceanu-in-public/32687.html/all/1

Fara comentarii.

"
Reportaj de pe frontul de cuvinte
Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa. În aceeaşi seară de gală, scriitoarea germană de origine română i-a administrat lui Gabriel Liiceanu, probabil, cea mai usturătoare lecţie din viaţă. Poate că momentul de graţie va fi înregistrat în memoria colectivă ca începutul sfârşitului carierei unui intelectual ce se voia altceva decât este. Prin felul cum a încasat lovituri şi nu a ştiut să pareze demonstrează că inteligenţa sa nu e decât un element din registrul de propagandă.


“Mie îm place mai mult să nu scriu”
Ateneu, 27 septembrie 2010, ora 19.50

Gabriel Liiceanu îşi scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatură are pumnii strânşi. Filosoful român propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”. Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, precizează Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine(…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!”
–~~~~~~~~~~~~–

Gânditorul român incearcă să egaleze avansul, în partida de vorbe de pe ringul de la Ateneu: “Obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora.” Scriitoarea apreciază că aceia care afirmă că au fost ‘minoritari’ în timpul comunismului ar fi trebuit să-şi fi dat drumul pentru a se vedea că sunt ‘minoritari’. Aluzie fină la pretinsa dizidenţă a unora.

După ce povesteşte despre bucuria tinerilor occidentali, pe care i-a văzut într-o seară la Barcelona dansând în piaţă publică, desculţ, fără obsesii, Gabriel Liiceanu nu poate ieşi din corzi.Insistă cu tema trecută pe curat: “A fost o generaţie care nu s-a simţit niciodată acasă în limba ei. Sunt oamenii şi acum traumatizaţi?” Herta Müller punctează: “Timpul lui Franco a trecut” şi aminteşte cum firul cu “acasă” s-a înterupt, “atunci în 1987, când am fost dată afară (din ţară n.a.)!

Gabriel Liiceanu: “…unii au rămas cu insensibilităţile”. “Românii au rămas într-un colaj cu multe găuri,” punctează din noul scriitoarea de limbă germană, luând discuţia pe cont propriu: “Dacă aş vrea să vin, nu mai am pentru cine. Toţi sunt plecaţi. Ce aş fi făcut aici cu nişte cărţi?” (Din memorie îmi sare un gând, precum un iepure. În dimineaţa deliberărilor de la Stockholm, când cărţile ei umpleau rafturile cu reduceri, la 5 lei, Editura Humanitas trimitea presei un comunicat în care prezenta potenţialii câştigători ai Nobelului. Nici un cuvânt despre şansele Hertei Müller. Ulterior prin Simona Kesller, aceiaşi instituţie obţinea drepturile de autor…)
–~~~~~~~~~~~~–

“De ce sunteţi atât de încrâncenată? Avansaţi pe un drum pe care alţii nu vor să-l avanseze” (Gabriel Liiceanu) “Eu nu oblig pe nimeni să lectureze cărţile mele. În faţa unei cărţi fiecare se poate simţi individual. Nu ştiu dacă sunt mulţi care vor să se confrunte cu aceste probleme (n.r. cu trecutul dictaturii comuniste). Nu mă mir că sunt atât de mulţi oameni care spun că a fost un chin, pentru că este greu să se confrunte cu trecutul lor. Pentru o societate, dacă nu se discută aceste probleme, ele pun în pericol societatea. Când nu te aştepţi ele ies la suprafaţă’”, gândeşte cu voce tare, semn că nu se poate elibera de obsesiile, care i-au adus Nobelul. Sigură pe sine punctează din nou: “Au fost oameni care au avut multe privilegii. Nu mă mir că nu recunosc dictatura”. Urmăresc reacţia sălii. Îngheţ şi uimire. Probabil că multe persoane din public se simt vizate. Dimineaţă, la conferinţa de presă, a precizat: “Urmăritorii mei nu au dispărut în aer. Sunt peste tot.”

Când Gabriel Liiceanu întoarce fila pregătită, invitata gândeşte cu voce tare: “în România n-a fost o dizidenţă organizată, Radu Filipesu sau preotul Calciu Dumitreasa erau singuri, ceea ce nu s-a întâmplat în alte state foste comuniste. În România nu m-am simţit dizidentă. Am vrut să trăiesc normal. Mi-a fost greaţă de nulităţile pe care le-am văzut în fabrică, la poştă…’, a spus Herta Muller. “Încă de atunci vulpea era vânătorul” rămâne cartea ei care descrie perfect profilul românului: turnător, hoţ, murdar…Dar nimeni din sală probabil că nu a citit. Majoritatea a venit ca la un spectacol.

“Sunt rea. E adevărat. Nu am ce să fac.”

Spectacol spun, spectacol urmează. “limba nu e a scriitorului, ci a celor care nu scriu”, “la poştă, la fabric, am fost tratată de parcă aş fi fost un căcat”, “scriu pentru că nu pot altfel, trebuie să-mi aranjez viaţa care a trecut, trebuie să-mi pun sub semnul întrebării propriul trecut – ceea ce majoritatea oamenilor din România refuză să facă”, “n-am încotro, n-am vrut să scriu cum n-am vrut să trăiesc în România”. “literatura e un mod de a căuta, fiecare dintre noi suntem o taină” reprezintă doar câteva dintre gândurile autoarei expuse sec în faţa unui auditoriu care la un moment dat aplaudă ca pe stadion.

Când Herta Müller îi spune lui Gabriel Liiceanu că ea nu este scriitoare, doar obligă cuvintele să exprime gândurile, stupoare. “Dar aici sunteţi…” zice gazda. “Scriitoare sunt doar când sunt singură cu mine. Aici sunt la circ”. Hohote de râs. Şi continuă să acuze cohortele de ceauşişti şi securişti pe care, vorba ei, “dacă îi deranjam mai mulţi”. Un pic de tăcere. “Dar au fost mulţi care au scris…” simte Liiceanu nevoia să completeze. “Eu nu învinovăţesc decât pe cei care au făcut literatură la comandă. Ceea ce vreţi dumneavoastră să laud e prea puţin.” “Sunteţi dizident, eu nu sunt!” Scriitoarea germană rememorează povara vremurilor când trebuia să meargă la Miliţie să-şi declare maşina de scris. Filosoful de la Păltiniş zice că el nu a s-a dus. “Deci sunteţi disident!”

Spre finalul dialogului, care în multe momente este condus de Herta Müller, nu de amfitrionul de la Humanitas, cum mă aşteptam, invitata serii trage concluzia: “Sunt rea. E adevărat. Nu am ce să fac.”
"