luni, 18 octombrie 2010

 

Toamna in Algonquin

Verde, galben auriu, roscat, aramiu, rosu, rossssssssssu, grena, mov...soarele...la amiaza si apoi la apus, reflectandu-se in apa lacurilor din parcul Algonquin.

Mai multe poze aici.

Singur regret e ca nu am un aparat bun de fotografiat, care sa redea culorile asa cum trebuie!
Posted by Picasa

joi, 30 septembrie 2010

Toate's vechi...

Primita pe mail...oare chiar a scris Eminescu articolul asta?

... Un articol scris de Mihai Eminescu (in presa anilor 1870-1889) ...

"De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.

Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie.

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie."

marți, 28 septembrie 2010

...acasa, patrie, limba...stim sa le iubim?

"cules" de pe Bookiseala: http://www.bookiseala.ro/cum-l-a-umilit-herta-muller-pe-gabriel-liiceanu-in-public/32687.html/all/1

Fara comentarii.

"
Reportaj de pe frontul de cuvinte
Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa. În aceeaşi seară de gală, scriitoarea germană de origine română i-a administrat lui Gabriel Liiceanu, probabil, cea mai usturătoare lecţie din viaţă. Poate că momentul de graţie va fi înregistrat în memoria colectivă ca începutul sfârşitului carierei unui intelectual ce se voia altceva decât este. Prin felul cum a încasat lovituri şi nu a ştiut să pareze demonstrează că inteligenţa sa nu e decât un element din registrul de propagandă.


“Mie îm place mai mult să nu scriu”
Ateneu, 27 septembrie 2010, ora 19.50

Gabriel Liiceanu îşi scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatură are pumnii strânşi. Filosoful român propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”. Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, precizează Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine(…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!”
–~~~~~~~~~~~~–

Gânditorul român incearcă să egaleze avansul, în partida de vorbe de pe ringul de la Ateneu: “Obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora.” Scriitoarea apreciază că aceia care afirmă că au fost ‘minoritari’ în timpul comunismului ar fi trebuit să-şi fi dat drumul pentru a se vedea că sunt ‘minoritari’. Aluzie fină la pretinsa dizidenţă a unora.

După ce povesteşte despre bucuria tinerilor occidentali, pe care i-a văzut într-o seară la Barcelona dansând în piaţă publică, desculţ, fără obsesii, Gabriel Liiceanu nu poate ieşi din corzi.Insistă cu tema trecută pe curat: “A fost o generaţie care nu s-a simţit niciodată acasă în limba ei. Sunt oamenii şi acum traumatizaţi?” Herta Müller punctează: “Timpul lui Franco a trecut” şi aminteşte cum firul cu “acasă” s-a înterupt, “atunci în 1987, când am fost dată afară (din ţară n.a.)!

Gabriel Liiceanu: “…unii au rămas cu insensibilităţile”. “Românii au rămas într-un colaj cu multe găuri,” punctează din noul scriitoarea de limbă germană, luând discuţia pe cont propriu: “Dacă aş vrea să vin, nu mai am pentru cine. Toţi sunt plecaţi. Ce aş fi făcut aici cu nişte cărţi?” (Din memorie îmi sare un gând, precum un iepure. În dimineaţa deliberărilor de la Stockholm, când cărţile ei umpleau rafturile cu reduceri, la 5 lei, Editura Humanitas trimitea presei un comunicat în care prezenta potenţialii câştigători ai Nobelului. Nici un cuvânt despre şansele Hertei Müller. Ulterior prin Simona Kesller, aceiaşi instituţie obţinea drepturile de autor…)
–~~~~~~~~~~~~–

“De ce sunteţi atât de încrâncenată? Avansaţi pe un drum pe care alţii nu vor să-l avanseze” (Gabriel Liiceanu) “Eu nu oblig pe nimeni să lectureze cărţile mele. În faţa unei cărţi fiecare se poate simţi individual. Nu ştiu dacă sunt mulţi care vor să se confrunte cu aceste probleme (n.r. cu trecutul dictaturii comuniste). Nu mă mir că sunt atât de mulţi oameni care spun că a fost un chin, pentru că este greu să se confrunte cu trecutul lor. Pentru o societate, dacă nu se discută aceste probleme, ele pun în pericol societatea. Când nu te aştepţi ele ies la suprafaţă’”, gândeşte cu voce tare, semn că nu se poate elibera de obsesiile, care i-au adus Nobelul. Sigură pe sine punctează din nou: “Au fost oameni care au avut multe privilegii. Nu mă mir că nu recunosc dictatura”. Urmăresc reacţia sălii. Îngheţ şi uimire. Probabil că multe persoane din public se simt vizate. Dimineaţă, la conferinţa de presă, a precizat: “Urmăritorii mei nu au dispărut în aer. Sunt peste tot.”

Când Gabriel Liiceanu întoarce fila pregătită, invitata gândeşte cu voce tare: “în România n-a fost o dizidenţă organizată, Radu Filipesu sau preotul Calciu Dumitreasa erau singuri, ceea ce nu s-a întâmplat în alte state foste comuniste. În România nu m-am simţit dizidentă. Am vrut să trăiesc normal. Mi-a fost greaţă de nulităţile pe care le-am văzut în fabrică, la poştă…’, a spus Herta Muller. “Încă de atunci vulpea era vânătorul” rămâne cartea ei care descrie perfect profilul românului: turnător, hoţ, murdar…Dar nimeni din sală probabil că nu a citit. Majoritatea a venit ca la un spectacol.

“Sunt rea. E adevărat. Nu am ce să fac.”

Spectacol spun, spectacol urmează. “limba nu e a scriitorului, ci a celor care nu scriu”, “la poştă, la fabric, am fost tratată de parcă aş fi fost un căcat”, “scriu pentru că nu pot altfel, trebuie să-mi aranjez viaţa care a trecut, trebuie să-mi pun sub semnul întrebării propriul trecut – ceea ce majoritatea oamenilor din România refuză să facă”, “n-am încotro, n-am vrut să scriu cum n-am vrut să trăiesc în România”. “literatura e un mod de a căuta, fiecare dintre noi suntem o taină” reprezintă doar câteva dintre gândurile autoarei expuse sec în faţa unui auditoriu care la un moment dat aplaudă ca pe stadion.

Când Herta Müller îi spune lui Gabriel Liiceanu că ea nu este scriitoare, doar obligă cuvintele să exprime gândurile, stupoare. “Dar aici sunteţi…” zice gazda. “Scriitoare sunt doar când sunt singură cu mine. Aici sunt la circ”. Hohote de râs. Şi continuă să acuze cohortele de ceauşişti şi securişti pe care, vorba ei, “dacă îi deranjam mai mulţi”. Un pic de tăcere. “Dar au fost mulţi care au scris…” simte Liiceanu nevoia să completeze. “Eu nu învinovăţesc decât pe cei care au făcut literatură la comandă. Ceea ce vreţi dumneavoastră să laud e prea puţin.” “Sunteţi dizident, eu nu sunt!” Scriitoarea germană rememorează povara vremurilor când trebuia să meargă la Miliţie să-şi declare maşina de scris. Filosoful de la Păltiniş zice că el nu a s-a dus. “Deci sunteţi disident!”

Spre finalul dialogului, care în multe momente este condus de Herta Müller, nu de amfitrionul de la Humanitas, cum mă aşteptam, invitata serii trage concluzia: “Sunt rea. E adevărat. Nu am ce să fac.”
"

joi, 23 septembrie 2010

Uite, cineva simte la fel ca mine in cealalta parte a lumii

Dar scrie mult mai frumos! Multumesc, Alina Downunder!

Pentru poveste si impresii, clic aici.

Si blogul Alinei aici.

Ce mai, as putea sa incetez sa mai scriu si sa fac trimiteri la cuvintele ei. Poate povestea mea va fi intru totul ca a ei, sper, pentru ca e tare frumoasa. Ceea ce pot spune cu certitudine este ca simturile imi soptesc exact aceleasi lucruri ca si ei despre experienta asta a imigrarii. Si despre tara pe care am lasat-o in urma. Si despre oamenii intre care traiesc in acest moment.

Am multi amici care au fata de Lumea Noua sentimente de la desconsiderare la dispret. Da, asa e, Lumea Noua e prea noua si ca atare pare lipsita de valoarea pe care am invatat sa o dam istoriei, artei, muzeelor...dar viata lor e mai linistita si mai echilibrata decat a Europenilor.

Inca o data, multumesc Alina!

miercuri, 22 septembrie 2010

Dor de Romania? Nu!

Citez de pe mai multe site-uri...nu stiu cine e autorul textului, dar incercand sa il aflu pe net m-am regasit intr-o camera cu multe oglinizi in care nu mai stiam care este orginalul si care e reflexia in oglinda. Dar mi-a placut ce am vazut/citit si m-am gandit sa va scriu. Simt unele exagerari in text, dar exista anumite aspecte pe care si eu, inca, le "simt enorm si vad monstruos". La sfarsitul textului, cateva ganduri ale mele.

link la text aici.

Textul...mai jos:

"Am primit acest text printre multele mesaje care circula pe Internet. Nu l-as fi citit, daca nu as fi cunoscut expeditorul. L-am citit si m-a durut. Ca unul care se afla printre cei plecati, nu pot sa ma pronunt fara a intra intr-un "conflict de interese". Daca am refuzat acuzatiile celor care sustin ca nu pot vorbi despre realitatile din Romania daca nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz si sa ma transform in acuzator. Textul, insa, merita citit. Doare pana la prasele, credeti-ma:

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti - ca şi mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu "gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat! Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.
Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care "se descurcă" e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care "e bine şi aşa", se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală.
Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adînci, bărbaţii - aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor.
Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase.
Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.
Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît "dincolo" la preţuri mai mari decît "dincolo", la salarii mai mici decît "dincolo".

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că "nu e drept". Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora - la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat.
Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim?
Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns.
Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ.

Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.
Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.
A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

... impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar ..."

Cred ca lupta in Romania trebuie sa inceteze. Respectul si curtoazia sa isi gaseasca un loc (sau sa si-l regaseasca).

Eu nu mai cred in Romania. Poate voi reincepe sa cred, la un moment dat, dar acum nu cred in ea. Si nu cred ca e de vine doar un guvern (cel de acum sau de acum 10 ani), sau doar un presedinte (cel de acum sau de acum 10 ani). Si nu cred ca trebuie gasiti vinovati. Ci pur si simplu sa inceapa schimbarea. In mintea oamenilor, nu in buzunarele lor.

Mai cred ca nici pentru imigranti si nici pentru romani, "acasa" nu e in Romania. Pentru romani "acasa" inca nu exista. Cred ca am mai spus, in unele dialoguri cu voi cat inca eram in Romania, ca noi romanii nu avem sansa unei vieti normale. Ne nastem intr-un regim prost, ne maturizam in altul si mai prost...nici unul echilibrat, nici unul normal. Ca sa gasim normalitatea trebuie sa emigram. Iar viata de emigrant nu are nimic normal. Asadar...din aceasta dilema, iese fiecare cum poate. Am zis!

Va pup!

joi, 16 septembrie 2010

Vremea azi :)

Da, ploua cum n-am mai vazut...
Si grele talangi adormite,
Cum suna sub suri invechite!
Cum suna in sufletu-mi mut!

Oh, plansul talangii cand ploua!

Si ce enervare pe gand!
Ce zi primitiva de tina!
O bolnava fata vecina
Racneste la ploaie, razand...

Oh, plansul talangii cand ploua!

Da, ploua... si suna umil
Ca tot ce-i iubire si ura-
Cu-o muzica trista, de gura,
Pe-aproape s-aude-un copil.

Oh, plansul talangii cand ploua!

Ce basme talangile spun!
Ce lume-asa goala de vise!
... Si cum sa nu plangi in abise,
Da, cum sa nu mori si nebun?

Oh, plansul talangii cand ploua!


Autor: George Bacovia
Poezia Ploua de George Bacovia

marți, 14 septembrie 2010

Zile de toamna in Canada

7 Septembrie

O dupa-amiaza frumoasa de toamna. Foarte frumoasa. Soare, cald, 130 km pe ora, autostrada, traversez cu viteza “cartierele” marelui Oras. Nimic nu “ma strage”. Nimic nu ma apasa, nu cade peste mine…aerul e “larg”.In urma cu multi ani, un om tare drag, unul din cei mai patrioti romani pe care i-am cunoscut, mi-a spus, dupa ce a revenit dintr-o calatorie din Statele Unite: “Tu fata, cand te dai jos din avion, apai asa te paleste un vant de libertate de numa’!” (dragul accent ardelenesc)…Si ce dreptate avea! Acum traieste in Statele Unite :D.

Singura mea dorinta azi ar fi fost sa fiu eu la volan!

Am plecat din Pickering, suburbie linistita a Toronto-ului in care am aterizat pe 14 August 2010. In noaptea aceasta voi dormi la o buna prietena in Toronto pentru a fi mai aproape de aeroport maine dimineata. La ora 8:30 am avion … da, e ceva cu ora asta. Tot la 8:30 a fost si avionul din Romania incoace…

Plec in calatorie la rude in Saskatoon, 2 provincii mai la vest si vreo 3-4 grade mai la frig…:). Dar nu conteaza, azi e frumos! Si e…prima zi de scoala in Ontario. Azi a fost, pentru multi dintre noi, un inceput. Si pentru mine. Simt ca trec intr-o etapa mai consistenta a inceputului meu aici. Sperietura inceputului a trecut, acum am mai multa incredere pe mai departe. Si soarele e azi de partea mea.

=================================================================
Aceeasi seara, cateva ore mai tarziu: cocotata in varful divanului si scriu. Sa vorbim despre acest “cocotata in varful divanului” pentru ca nu e o figura de stil…sunt literalmente in varful unui divan in care unii oameni dragi mie s-ar putea urca doar cu scaunel :):):). Da, surioara, pentru tine o sa avem special un scaunel! Nu stiu daca estimez corect, dar cred ca ma aflu la inaltimea de 80 de cm de podea. Puteau la fel de bine sa puna o saltea pe o masa!!!

Gazda mea imi confirma o temere. Se pare ca "aici in Canada cam asa sunt paturile". Hmmmm!

In pofida acestei ciudatenii, e un pat grozav si presimt ca voi avea un somn bestial! Va salut si va doresc ce imi doresc si mie: o noapte buna si odihnitoare!

=================================================================
8 Septembrie 2010

Asa a fost, dom’le, am dormit ca lemnul! Si am venit in aeroport mult prea devreme…am ajuns la 7 (plecata la 6:30 de acasa). Check-in rapid si ajung la verificarea bagajelor, unde era o doamna a carei engleza avea un accent mai dur. Imi ia biletul din mana si apoi ma intreaba: “Unie mereti?” Zambesc fericita si ii raspund:
- In Saskatoon.
- D’apai la cine mereti?
- La rude.
- si cum e, va place in Canada?
- Pai, zic, nu stiu, ca asta e de-abia a 4 saptamana aici. Pana acum imi place.
- Ooooooooooo, pai sunteti curajoasa de plecati asa, la drum, dupa nici o luna.
- Ei, plec la rude, nu ma duc in necunoscut. Dvs. de cand sunteti aici? o intreb
- Oooo, di douazeci di ani suntem aici, eu si sotul.
- Si de unde sunteti din Romania?
- Din Baia Mare.
- Ha, pai eu merg la cineva din Baia Mare acum!

Si continuam discutia inca vreo 5 minute, timp in care in jurul nostru lumea se agita s aprinda avioane. Parca timpul statuse putin in loc pentru noi doua. Imi da sfaturi cum sa imi gasesc job, foarte draguta si binevoitoare. Olga. Olga din Baia Mare. :) Imi continuu ziua foarte tonifiata!

In avion un gand nu imi da pace. Stiti ce am uitat sa va spun? Am mancat aici seminte de floarea soarelui cu aroma de castraveti murati. Grhhhh! Da, exista si aici bomboane agricole, dar nu asa de bune ca alea bulgaresti :D. Iar aroma de castraveti murati?...c'mon really!

Un lucru aproape nesemnificativ, dar care imi intareste credinta ca in Canada sistemul este facut pentru oameni: in avion, numerele locurilor sunt si in Braille. Cine s-ar fi gandit?

Trec peste amanuntul asta si incep sa citesc. Manualul pentru examenul de conducere. Foarte interesant. Adorm.

=================================================================

Ajung in Saskatoon, vreme buna. Putin cam racoare pentru gustul meu, dar un soare fain. Sunt intampinata de unchiul meu si nepotelul meu (de fapt, verisorul meu si nepotelul meu sau unchiul meu si verisorul meu? Da, si voi ati fi la fel de confuzi daca ati fi in familia mea, ce stiti voi?!?!? Pe scurt, Alexandru si Stefan). Acasa le regasesc pe Monica si Alexandra…O familie superba, o casa primitoare, gazde … de palmares. Mi-as dori sa stiu sa fiu asa o gazda buna ca ei!

PS: un mic intermezzo despre familii, pentru delectare, aici.

Orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare!

=================================================================
Sar direct la 12 Septembrie 2010, voi reveni cu povesti despre cele vazute in Saskatoon intre 8-10 Septembrie. Deocamdata merita sa o cititi pe asta!

Atentie: nu vorbiti romana in aeroporturile din Canada…:).

Azi, la intoarcerea din Saskatoon in Toronto, am avut parte de aventuri. In aceasta dimineata am avut o stare bizara…am facut numai tampenii in aeroport.

povestea e cam asa: am avut avion la ora 11 fara 10, dar toata noaptea m-am trezit din ora in ora sa nu cumva sa pierd avionul. Demers inconstient si inutil - eram intr-o casa cu 2 copii…unde e imposibil sa dormi mai tarziu. Asadar, desi ma simteam odihnita in aceasta dimineata, ma simteam putin ciudat. Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata sa vi se vorbeasca, sa auziti cuvintele dar sa nu intelegeti o iota. Sa intelegi fiecare cuvant in parte dar sa nu intelegi fraza. Nici macar nu imi dadeam seama in ce limba mi se vorbeste. Asa ca, dupa check-in, cand sa intru la security check, in loc sa dau pasaportul si biletul de imbarcare, am dat mai intai toate hartiile pe care le aveam prin geanta…a fost ceva de genul : ah, nu asta va trebuie, poate asta? (si scoteam alta hartie din geanta)…politistul se uita rabdator pe hartiile mele, desi era CLAR CA LUMINA ZILEI ca nu era un boarding pass si imi spunea calm “Nu”. Si eu mai scoteam o hartiuta…si el la fel…pana cand, pe la a 4a hartie, imi spune cu calm ca trebuie sa ma duc la ghiseul companiei cu care zburam sa imi dea o hartiuta…:):):) ma uitam la el de parca eram pe alta planeta. Si in sfarsit mi-a picat fisa…boarding passul…yeeeeeei! Bravo Raluca, ai reusit! Toate sesiunile de plimbari prin aeroporturile din Romania si din Europa au fost sterse. Mintea mea era azi tabula rasa!

Revin la politistul meu, fericit ca am reusit imi indica o banda pentru bagaje. Ma duc si incep sa imi pun bagajele si toate cele pe banda si vine la mine un tip si ma intreaba ceva in engleza…cred ca m-am uitat ciudat la el cu o privire “profunda” pret de vreo 3-4 secunde ca m-a intrebat in romana “Aveti lichide in bagaje?”…blocaj. NU stiu de ce am fost blocata mai repede? De faptul ca imi vorbea in romana sau de faptul ca … nu mai tineam minte daca aveam lichide in bagaje? Ridic din umeri, parca imi lipise cineva o banda pe gura. Saracul de el, cred ca a ramas cu impresia ca astia mai nou au inceput sa dea drumul la tute din Romania :):):)…se uita la colegul si ii spune tot in romana “nu e sigura daca are lichide in bagaje”. BLOCAAAAAAAAAJ! Maiculita, astia umbla in gasti prin aeroporturile Canadiene?!?!?! ma pun sa imi dau si haina jos, facem niste glume, ne imprietenim, trec fara probleme prin scanner, ajung sa imi iau bagajele, dar inaintea mea un batran are probleme cu bagajul, trebuie sa i-l deschida. Romanul profita de faptul ca domnul se misca mai incet si intra in vorba cu mine. De unde sunt, la cine am fost, cand mai vin ?!?!?! foarte simpatic si binevoitor, de altfel. Un roman care ne face cinste :). Trec cateva minute, bagajele mele blocate in scannerul simpaticului concetatean. Il intreb cum fac sa fie tot ei si data viitoare cand vin ca sa scap de belele cu drogurile? :) radem, glumim, dar suntem la munca…in fine, treaba stagna si imi dau seama ca venisem cu intarziere la poarta, asa ca il intreb: “ce fac, iau avionul urmator si ne oprim la o cafea sau imi primesc bagajele acum ca sa nu pierd avionul?” cred ca am fost cam prea directa, ca mi-a dat bagajele sa plec :):):).

Credeti ca aici s-a terminat? NUUUUUUUUUUUUUU. Ca in loc sa o iau pe unde trebuia…am iesit pe o alta parte si am declansat o alarma in aeroport. Hait, zic, astia vin si imi pun catusele si nici macar nu sunt vinovata. Fac repede in gand un inventar al bunurilor din genti…nu am droguri, nu am arme…e de bine. Arunc in jur priviri de iepuras haituit … nimeni nu ma baga in seama. Dom’le, urla alarma in aeroport si nimeni nu se sinchisea…in fine, ma fac ca sunt preocupata de geanta mea si ca imi caut boarding passul, uitasem la ce poarta trebuie sa ajung, identific poarta (era la 5 metri de mine), ma asez la coada ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat…si asa se termina aventura zilei de azi. Cred ca e destul. Ma rog, nu e chiar gata, am un zbor de 3 ore pana in Toronto, unde voi ajunge, gratie diferentei de fus orar, dupa 5 ore (nu pot desena, dar schema e cam asa: plec la 11 dimineata din Saskatoon, ajung la 4 dupa-amiaza in Toronto, dar zbor 3 ore, pentru ca intre Toronto si Saskatoon sunt 2 ore diferenta - uram exercitiile de genul asta la scoala). In aeroport trebuie sa ma descurc sa gasesc autobuzul expres catre centru, la gara Union Station, de unde voi lua trenul catre Lakeshore East (sau era West????) pana in statia Pickering si acolo mai iau un autobuz local, Dumnezeu stie care ca dar il nimeresc eu…

=================================================================

Am ajuns acasa, nu numai ca le-am nimerit pe toate, dar a mers totul struna. E minunat sa traiesti intr-un loc in care transportul in comun e previzibil si nu e nevoie sa astepti cate o jumatate de ora in statie. In Aeroport nu am asteptat nici macar 10 secunde, cand eu am iesit din aeroport a ajuns si autobuzul in statie. Am coborat la Union Station cu 6 minute inainte de plecarea trenului, pe afisajul electronic era anuntat ca fiind in gara. Mi-am luat bilet fara prea mari sperante ca il prind. Am pornit catre peron resemnata gandindu-ma ca voi citi cu placere cartea despre golf :) asteptand urmatorul tren. UN SUVOI de oameni se indrepta catre acelasi peron. Fara panica, fara imbranceala, calm, iti dadeau, cu o curtoazie aproape enervanta, voie sa intri in suvoi daca veneai de pe culoare colaterale…totul s-a desfasurat fara nervi si fara certuri si fara imbranceli. Si toata lumea a prins trenul.

La mijlocul calatoriei cu trenul, pentru ca eram intr-o zi atat de suprarealista, nu recunosteam nici unul din numele statiilor in care opream. Si am inceput sa am indoieli daca eu eram in trenul corect. Nu de alta, dar mi s-a mai intamplat sa iau bilet spre Sinaia si sa ma urc in trenul de Craiova :). Revenind, luasem trenul de Lakeshore East, dar trebuia sa il iau pe asta de est sau pe cel de vest? Nu cumva mergeam in sensul opus celui in care era casa? Am avut pe cine sa intreb si m-am linistit (da, nasul e de gasit si e la dispozitia calatorilor, adica la inceputul calatoriei ne anuntase “la megafon” ca il gasim in vagonul 2541 daca avem nevoie de el…ce oameni civilizati, dom’le!).

Acum sunt gata de culcare si sper intr-o saptamana frumoasa in care sa imi vina si cardul de rezistent…pardon, de resident. Ca se pare ca Guvernul Ontarian se gandeste sa imi incerce rabdarile…:). Si fara cardul asta nu prea pot face nimic deocamdata.

Noapte buna tuturor!

RalooK